Tac. Pentru că, dacă n-aș tăcea, aș spune numai prostii. Despre cum ne credem nemuritori și ne șochează încă dispariția oamenilor tineri pe care i-am cunoscut, despre cum nu ne gândim niciodată că ieri (generic) ar fi putut fi ultima oară când ne-am văzut, despre cum ar trebui să trăim fiece clipă ca și cum ar fi prima (nu ultima) – nepierzând bucuria și uimirea începuturilor și sensul lui… a fi. Tac.
Cred că Nautilus a avut dreptate când a spus că… ștergerea intempestivă a blogulețelor mele și făurirea altora noi ține de un soi de… purificare, de a face loc noului în speranța depășirii anumitor obstacole (interioare aș spune). O nevoie de eliberare, pentru reconstrucție.
Bine că m-am lăsat de sportul acesta aici și l-am comutat în… casa nevirtuală. Unde era, de altfel, vital. La câte sunt vechi de zeci de ani (unele au și o sută), era cazul unei mobilizări. Va fi greu, va dura mult, din motive obiective, dar cred că e un exercițiu benefic. Mai ales că, în spațiul eliberat, am de gând să pun, în timp nu acum, doar 10-15% din ce ar avea loc sau ar fi nevoie.
Cred că e prima oară când mă prinde trează așa numita trecere la ora de vară…Trează din cauza insomniei, nu vă gândiți că altfel aș umbla sub/în aburi de viciu. Mă și întreb la 3 fix ce fac? Mă uit la ceas, la telefon, la cer, la timp cum îmi fură într-o secundă (nici măcar) o oră din viață? Ce aș fi făcut în ora asta? Ce-aș fi gândit ori visat? Poate nimic. Poate totul. Ora însă nu va mai fi a mea. Hm, ne aparțin nouă orele? Ne aparține timpul?
Acum îmi pun ochelarii și corectez textul. L-am scris așa, pe orbecăite, tastând la întâmplare litere. Poate ar fi fost interesant să-l las așa cum a ieșit. Dar nu-mi permit. Mă va trage la răspundere această oră în plus dintre noi sau mai curând din noi. Oră a unui gând răzleț și insomniac dintr-o noapte de martie, sâmbătă.
Bună dimineața! E aproape 4. Și e, de fapt, duminică. Iar ai încurcat borcanele cu dulceață…
Concluzia zilei (având în vedere operațiunile efectuate)? – o farfurie, o lingură, o furculiță, un cuțit, o cană (sau hai, să fie toate câte două) ar fi de ajuns pentru o bucătărie simplă. De ce să aduni??? Mai ales când nu ai „pentru cine”… și chiar dacă ai avea, lasă omul să-și construiască simplitatea (sau contrariul ei) așa cum vrea.
În casă ori în alte felurite încăperi, nu mai suport spațiile umplute până la refuz. Mă strâng, mă înghesuie, mă apasă. Vreau să văd loc gol, spațiu larg, limpede, eliberat… eliberat… da, eliberat de balast. Contrar a ce mi se întâmplă când sunt afară.
… „toate trec, nimic nu ține viața-n loc” – era o vorbă din bătrâni. Încet-încet se estompează visul și totul revine la ‘normal’. Tumultul nu-i făcut să dureze, nici n-ar fi bine. Am mai trecut prin zona asta. Totul e la fel. Ciclic. Viața, traiul, cotidianul revin la palpabila realitate. De netăgăduit.
Afară ciripesc păsărelele, corcodușii s-au umplut de floare, e Buna Vestire și am pus niște pâine pentru cioculețe flămânde.
Viața continuă. Azi cafeaua nu are iz de ideal, depărtare sau dor, ci de boabe măcinate – frust, sec, temeinic, la obiect, fără dulcegării infantile ori inutile. Show must go on.
Când m-am întors de la muncă era deja seară. Intrând, ca de obicei, mecanic, pe ușa blocului, m-a izbit un miros neobișnuit, de copt… era ceva ce aducea a pâine, dar și a plăcintă (cu mere?) sau un fel de cozonac, posibil de post, cu multă vanilie. Era un amestec ușor straniu, dar întrucâtva cunoscut. De obicei n-am o problemă, rezist cu amintirea, dar azi aproape că am vrut să bat la toate ușile să cer o bucată de copilărie, aceea de care, pesemne, mi-e foarte dor. N-am bătut. Ajunsă în casă, am deschis toate geamurile, doar-doar va intra și la mine în spațiu acea bucurie, cu pâine/cu plăcintă cu tot.
Nu știu exact care a fost momentul în care viața-mi a-nceput să se definească între… „înainte și după”. Unii spun că acel 9 martie, odată cu dispariția sa, dar nu. Momentul declanșator s-a produs mult mai târziu și are legătură cu o altă etapă.
Nici nu știu dacă voi ajunge vreodată la vreun răspuns la această întrebare. Cert este că sinusoida e o formă care reflectă aproape perfect parcursul. S-ar zice că e preferabil un parcurs sinusoidal decât unul liniar. Am destul de multe momente în care aș contrazice această zicere cu toată puterea, cu toată ființa, cu tot Universul. Cu toată-nflorirea magnoliilor, laolaltă cu toată secătuirea izvoarelor. Și cu tot zâmbetul afișat pe ecran.
Sunt zile în care anumite întâmplări te fac să realizezi, o dată în plus, nu neapărat ceea ce vrei, cât mai ales ceea ce NU vrei să (mai) trăiești în viața aceasta. Incertitudine, ambiguitate, așteptare, comunicare prin indicii? În niciun caz. Ți-e dor de un om hotărât, care știe ce vrea (dacă vrea) și ce nu. De fapt, și atunci când scrii cum scrii, există o parte din tine care știe bine că… e iluzorie toată această expunere de motive, idealuri, visuri. Dar e frumos să scrii – simți că ți se așterne sufletul pe taste și parcă se mai despovărează. Măcar un pic.
E bine, uneori, să-ți asculți nu doar primul impuls, ci și pe al doilea. Și, evident, să te gândești la ceea ce ți-ar fi benefic ție. A le lua pe toate mai ușor și a avea grijă de inima ta sunt îndemnuri prietenești pe care ar trebui să le asculți.
Poemul? Tremurul acela din suflet care nu e aritmie ori fibrilație. Pacea din miezul războiului, căldura din gerul năprasnic și lumina din cel mai adânc întuneric.
Poemul ești tu. Sunt eu. E fiecare om în parte. Toți suntem scriși în versuri – temeinic olărite, suflate cu viață. Iar printre rândurile-vers putem găsi ceea ce nu scriem/nu rostim niciodată.
Am strâns rufele de pe sârmă. Banal, nu? Întrucâtva. Mi-am salutat teiul – e în continuare un schelet dorurat, așteptând muguri, frunze, viață. I-am zâmbit rugându-l să-nvețe răbdarea, deși el o știe, eu nu. Făcut o pauză de gânduri. În dreapta, doi corcoduși zâmbeau a caldă ninsoare. Au înflorit teribil de frumos și de repede. Iar eu nu i-am văzut până acum… Ocupată cu teiul meu golaș și cu magnolia și zarzării din curțile altora, i-am omis pe cei înfloriți din propria ogradă. Cum am putut?
Ei bine, da. În fiecare zi mi se confirmă faptul că suntem superficiali, schimbători, neloiali. Cum să le cerem altora ceea ce noi nu știm/putem și nici nu învățăm să oferim?
P.S. Deși am zis că echinocțiul acesta mi-a răpit cuvintele, ziua de azi mi-a demonstrat contrariul. După toate gândurile și cuvintele scrise, am închis preț de o clipă ochii și n-am mai putut zări niciun copac înflorit. Mi-am dat seama că n-aș putea trăi fără (măcar) visul unei Primăveri.
„Nimeni nu e de neînlocuit„. Am auzit asta de cca trei ori în ultima săptămână în diferite contexte, iar azi… am citit același lucru undeva. M-a prins într-un moment prost și mi-a stricat starea. Era vorba despre ceva iluzii și cum absența lor poate duce, paradoxal, la fericire.
Așa să fie oare? […] Cred că da. Cum fac, totuși, să nu mă iluzionez când soarele-mi răsare-n suflet, de atâta timp, prin ochii tăi?
Cumva toate cuvintele s-au strâns ghem dintr-odată. S-au adunat precum un mănunchi și s-au culcușit în suflet. Oricât le-aș da ghes, nu vor a se despleti precum altădată, râurându-ți alinare pe tâmplele-ncărcate cu nori ori senin. Această ghemuire mică, întru ne-prea-rostire… e bună, e rea? Prea curând nu vom ști.
E… aproape echinocțiu. Și aproape liniște în inima mea. Altădată aș fi spus că e vorba de resemnare sau renunțare… Nici gând, aproape-liniștea asta are alt iz. Știu că n-o să dureze, mâine-poimâine vine alt val de tumult. Dar azi e așa. Mă uit mai bine în urmă, înainte și-n mine și mă simt de parcă mi-ai fi făcut cadou o bucată din pacea ta.
… de acum ai privit teiul din curte în toate anotimpurile lui. Ramuri pustii, așteptânde, muguri vii, ciupiți de obraji, frunze bogat-răcoroase, flori îmbietoare și aromate. N-aș putea să-ți spun eu mai multe decât teiul acesta – martor al tuturor gândurilor și privirilor mele. Dacă pe el îl vezi și-l asculți, e de ajuns.
A înflorit magnolia. Mi s-a desprins sufletul, a zburdat printre florile ei, acum l-am primit înapoi – e înflorit, zâmbitor și recunoscător. Așa să mi-l păstreze Primăvara!
Iar ție să-ți aducă ce-ți trebuie pentru acel fel de zbor pe care îl iubești.
Plouă cu picături mici de cer și de umbre. E un aer proaspăt care amintește de primele gânduri, cuminți și niciodată scrise. În loc de binețe, să te plouă cu albastru, cu tâlc și cu anotimpuri răzlețe, fredonate odinioară de cântăreți melancolici.
Pentru că tot aminteam deunăzi de miez… sunt cărți care-ți lasă un anume gust… un freamăt… o scânteie… o urmă sau un dor. Dacă ai norocul să te afli într-una din acele perioade în care poți și reține nuanțe din ceea ce citești, atunci acesta ar fi un fragment pe care l-aș păstra în miezul inimii: „Nu suntem cu nimic deosebiți de un urcior. Nu înfloriturile din afară, ci goliciunea dinlăuntru ne ține în picioare.” (Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii)
De la o vreme nu mai am încredere în punți. Pentru că am observat că, acolo unde am vrut a le construi, n-au rezistat – au căzut pradă intemperiilor, absențelor sau pur și simplu n-au avut ecou, n-au ajuns la inima celuilalt. Le-am lăsat vraiște și s-au urcat pe ele gânduri nepotrivite. În ziduri nici atât nu mai am încredere – am văzut, nu demult, cum toate zidurile pe care le-am consolidat, credeam eu, temeinic s-au prăbușit în doar fracțiuni de secundă la vederea unui zâmbet ori a unei perechi de ochi neîntâlnite de ani. Slăbiciune ar spune unii – puțin îmi pasă azi de părerea lor. Ceva din noi înșine știe mai bine. Întotdeauna.
În ce să (mai) ai încredere atunci? Punți nu, ziduri nu, inimă nu (se spune că e ‘teribil de înșelătoare’), cuget nici atât, suntem atât de schimbători… Știi ce? Poate că nici n-ar mai trebui să te-ntrebi chestia asta cu încrederea. Poate că fix asta e o abordare greșită. Timpul, vezi bine, le cerne pe toate. Așa va fi și de aici înainte. Cât vom mai fi.
Dimineață la piață. M-au întâmpinat tot felul de culori năzdrăvane. Sigur că n-am rezistat și am cumpărat două buchete de narcise albe – preferatele mele dintre florile primăverii. „Să le numărați, doamnă, să nu fie cumva cu soț! Mai scapă„. Fie. Le număr. Într-unul dintre buchete, erau 16. Am desprins una și am lăsat-o pe un pervaz, la intrarea într-un magazin. Trecătorului care o ‘va culege’ îi doresc să-i poarte noroc. Pe cel de-al doilea mănunchi, cu număr impar, i l-am oferit unei doamne. E incredibil cum ne surâd ochii la vederea florilor, mai ales primăvara!
… în floare”. Da, despre copaci e vorba. Timid, firav, mai întâi corcodușii, apoi caișii, chiar și magnoliile încearcă pe alocuri o deschidere. Rămânem mereu uimiți, fără grai aproape, în fața renașterii în culoare a naturii. Și păstrăm primăvara ghem în moalele sufletului, doar-doar vom renaște, odată cu ea, și noi.
Nu poți să nu-i zâmbești unui copac înflorit.
Petale de gând 